A A A

 

Natalia Matei: „Dintr-un copil bolnav de leucemie m-am transformat într-un adolescent sănătos și plin de viață”

 

A fost mai puternică decât cancerul. Este povestea Nataliei Matei, femeia care a învins leucemia la doar 11 ani. Acum, la cei 34 de ani pe care-i are, se bucură de o viață liniștită și lipsită de durere, alături de fiica sa. Femeia a acceptat, în premieră, să vorbească despre provocarea prin care a trecut și, astfel să-i încurajeze pe cei care au primul cruntul diagnostic să fie optimiști și puternici. 

 

 

Dna Matei, aş vrea să ne întoarcem la ziua în care ați fost diagnosticată cu leucemie, zi care va schimbat viaţa. Cum ați primit această veste? 

 

Aveam șase ani. Era prin 1991. Pentru părinții mei a fost mai greu, eram prea mică ca să înțeleg ce se întâmplă. Inițial am fost internată la spitalul „Toma Ciorbă” din Chișinău. Medicii au confirmat că nu aveam nicio toxiinfecție alimentară. Ulterior, după mai multe investigații, am ajuns la Institutul Oncologic, unde am fost diagnosticată cu leucemie. Tatăl meu a înțeles din prima diagnosticul. Medicii au încercat, de nenumărate ori să-i explice mamei, însă i-a fost greu să înțeleagă ce presupune această boală. 

 

După prima lună de tratament, am început să înțeleg ce aș dori la moment: o rază de lumină, o bucurie, un zâmbet, dar în mintea mea era doar mama. Îmi amintesc și acum dimineața în care m-am trezit desenând un iepuraș pe perete, sub privirile îngândurate ale ei. Este cea mai vie amintire pe care o am de atunci. Îmi imaginam că era un iepuraș fericit, care are toată lumea la picioare. 

 

Prin câte etape de tratament aţi trecut?

 

 

Nu-mi amintesc numărul ședințelor de terapie. Perioada dinaintea procedurilor era foarte complicată. Știam ce durere mă așteaptă și acest gând mă supăra. Asta probabil m-a marcat cel mai mult. Mama mă alinta cu ciocolate. Eu le acceptam și eram de acord să-mi cumpere tot ce dorește ea, deși nu aveam nevoie de nimic, dar astfel ea credea că mă ajută. Tratamentul a durat cinci ani. Dintr-un copil bolnav m-am transformat într-un adolescent sănătos. 

 

Cum ați fost tratată în spital? Ați avut parte de consiliere psihologică?

 

Din păcate, nu am avut parte de consiliere psihologică. Nu era nimeni cine să mă susțină în afară de mama şi rudele care au înţeles acest diagnostic. Îmi era prea greu să redau prin cuvinte tot ce simțeam, credeam că voi fi judecată, de aceea am preferat să nu discut cu nimeni.

 

Medicii s-au comportat foarte frumos cu noi. Îmi amintesc că atunci când eram internată, eu și mama confecționam haine pentru păpușile mele, iar asistentele medicale ne ajutau. Asta a contat mult. Medicii mi-au devenit ca niște părinți. 

 

La 11 ani erați deja tratată... 

 

Da, eram deja bine. Un copil matur. Colegii la vârsta mea nu-și cunoșteau atât de bine corpul ca mine. Din „lebăda cea urâtă” m-am transformat într-o pasăre foarte frumoasă. Niciodată nu am reacționam la copiii care făceau glume pe seama mea. Deși au fost foarte multe cazuri care m-au afectat. După tratament, am finalizat studiile la Liceul „Socrate” din Chișinău. Ulterior am învăţat la Academia de Studii Economice din Moldova, după care am ales să-mi construiesc o carieră în contabilitate şi drept. Ulterior m-am căsătorit şi am născut-o pe Daniela. Acum am mai multe joburi. Sunt implicată în multiple proiecte pe care vreau să le implementez. Îmi fac și studiile de masterat la Academia de Poliție „Ștefan cel Mare”. Îmi place să trăiesc din plin și să mă bucur de fiecare răsărit de soare. Trecutul poate fi uitat dacă îți impui asta. M-a ajutat mult și credința.

 

 

Ce aţi învăţat de la boală?

 

Să fiu puternică. Să ascult de eul meu și să nu țin cont de scepticismul celor care erau rezervați în privința diagnosticului meu. De atunci, pentru mine cuvântul „trebuie” a devenit un leac sufletesc. 

 

Dar de la alţi pacienţi?

 

Foarte mult contează ca un copil să alerge spre viață. Eu nu înțelegeam pacienții adulți, care nu voiau să lupte, chiar dacă mai aveau câteva luni de tratament. Copii sunt extreme de puternici, chiar dacă par firavi. Uneori, în viață, pentru un copil durerea nu înseamnă nimic. 

 

Nu știu de ce, dar, întotdeauna mi s-a părut că celorlalți copii din spital le este mai greu decât mie. Probabil așa gândeau și ei (zâmbește). Îmi amintesc doar că unii micuți erau abandonați în spital după ce erau diagnosticați cu leucemie. Părinți veneau cu ei la tratament doar o lună, cel mult două, după care dispăreau. 

 

Dvs. ați crezut că ați putea ajunge în situația lor?

 

Nu. Eu știam că sunt iubită. 

 

 

Cât de mult contează gândirea pozitivă în lupta cu boala?

 

Să fii pozitiv înseamnă să te arunci în mare, să alergi cu mâinile desfăcute printr-o câmpie de flori, să admiri un peisaj frumos. Astfel îți încarci bateriile. Pe mine m-a ajutat foarte mult joaca. Eram foarte comunicabilă. La școală eram printre primii la învățătură, chiar dacă tratamentul era foarte dificil. Câteodată eram nevoită să absentez și câte o lună de la lecții. Ulterior, făceam lecții suplimentare cu profesorii, ca să însușesc materia. Cancerul aste exact ca o haină pe care putem s-o spălăm, dacă ne dorim asta. O băgăm în apă, o săpunim bine și o scoatem curată-curată. Așa e și cu boala. Eu simt, de multe ori, la câtă poftă aveam de viață, că puteam învinge boala și fără medicamente (zâmbește). Atunci, chiar credeam că leucemia o să se sperie de forța mea și o să fugă. După leucemie, am avut de înfruntat mai multe obstacole. În timpul sarcinii am fost diagnosticată cu Hepatita C. După naștere, am urmat tratamentul și timp de trei luni am învins și hepatita. Acum sunt bine.

 

Fiica dvs. este la vârsta la care ați fost diagnosticată cu cancer. Erați la fel de firavă ca ea?

 

 

Nici nu-mi pot imagina că s-ar putea întâmpla ceva cu ea. Eu sunt sigură că și ea este puternică, în felul său. Trebuie să recunosc că mai mult îmi place de mine de cea din trecut. Eram atât de încrezută că voi reuși! Eram foarte puternică. Dorința de a trăi era mai presus de orice. Acum sunt mai vulnerabilă. Atunci deschideam orice ușă - acum fac asta mai greu. Dacă m-aţi întreba ce aş vrea să schimb din trecutul meu, v-aş răspunde că nimic. La şase ani am înțeles că boala a fost doar o treaptă de înțelegere a tristeții şi durităţii vieţii şi că orice s-ar întâmpla „trebuie” să fiu puternică şi să zâmbesc.