A A A

 

„Tanti mama” și visul de a avea părinți

Şi-au împărţit casa, grija şi puţinul pe care-l au cu trei copii pentru care soarta a pregătit o viaţă mai dură. Elena Iuldașeva și Veniamin Ipati din satul Puhăceni, Anenii Noi, au devenit mamă şi tată pentru Ion, Artiom și Laurențiu, rămaşi fără ocrotire părintească. Băieţii recunosc că au primit familia ca pe un dar, iar cei doi soţi încearcă să le ofere o copilărie liniştită şi lipsită de griji. Buletinul informativ al Ministerului Sănătății, Muncii și Protecției Sociale vă prezentă un exemplu demn de urmat, care ne inspiră să fim mai buni, fără a aştepta ceva în schimb.

 

 

Ion: Mamă, vreau să mănânc ceva...

 

Artiom: Mamă, mă doare capul...

 

Laurențiu: Ma-ma, ma-ma, ta-ta, ma-ma...

 

Așa încep diminețile în casa familiei Ipati. Mirosul de ceai și lapte cald pătrunde-n toată locuința. Noile începuturi au un farmec aparte pentru cei 5 membri ai familiei, care se bucură de fiecare clipă petrecută împreună. Veniamin și Elena au decis să devină asistenți parentali profesionişti după ce singurul lor băiețel, de șase ani, a fost înghițit de apele Nistrului. O secundă de neatenție le-a schimbat viața celor doi soți, care după douăzeci de ani de suferință, au înțeles că au prea multă dragoste de oferit. Așa au decis să-l primească în casa și inimile lor pe Ion. Pe atunci avea 11 ani și hoinărea pe străzile din Dubăsarii Vechi. Băiatul, împreună cu fratele său erau doar în grija mamei, o femeie dependentă de alcool.

 

 

„Noi nu putem fără copii. Eu știu și simt că am puterea să ajut pe cineva. Bunica lui mi-a povestit despre el. A doua zi m-a sunat și mi-a zis să vin să-l văd. Mama lui l-a abandonat de mic. Ion trăia pe străzi. M-am dus la Dubăsarii Vechi și l-am luat. Nu mergea la școală... Oamenii din sat îl exploatau și îl trimiteau cu animalele sau îl puneau la munci grele prin grădină”, spune Elena.

 

După trei ani, însă, mama lui Ion s-a răzgândit şi l-a luat înapoi. La scurt timp, băiatul a fugit la Puhăceni, la casa pitită din marginea satului, dar unde avea parte de multă afecțiune. Adolescentul își amintește că prima dată a mers 11 km pe jos pentru a-și vedea părinții. De fiecare dată însă era reîntors de polițiști.

 

 

„Cei trei ani au fost cei mai frumoși din viața mea. Prima dată m-a ajutat să ajung în sat o familie, care vindeau pepeni verzi. Am mers pe jos 11 km. A doua oară m-am rătăcit. Oamenii care s-au oferit să mă ajute vorbeau mai multe limbi. Nu-mi amintesc pe unde eram. Când le-am zis că merg la Chișinău, la gara feroviară, mi-au spus că orașul se află în direcția opusă (zâmbește). Atunci am înțeles că m-am rătăcit”, spune Ion.

 

 

„Familia - cuib, căldură, dragoste”

 

Ion a uitat numărul părinților pe care i-a avut până acum. A trăit în patru sau cinci familii, a avut mulți frați și surori, dar aici spune că-i place cel mai mult.

 

„Eu mai aveam un frate și străbunica mea a decis că suntem prea mulți și a vrut să mă dea la orfelinat. Fratele meu avea 7 ani, eu 2. La centrul de plasament pentru copii din Criuleni am stat 4 ani, după care am mers, împreună cu fratele, la o familie, unde am trăit doi ani. După o perioadă, fratele meu a fugit la mama, se zvonea că a murit. După două săptămâni a venit și m-a luat și pe mine. Am stat cu mama un an. La început, mi-a plăcut, după care iar am fugit de acasă. Ea ne-a abandonat din nou. A plecat la concubinul ei dintr-un sat din Găgăuzia, iar pe noi ne-a lăsat singuri. Singuri pe lume. Se întâmpla să nu avem ce mânca. Apoi ne-am dus la o mătușă din Soroca. După care am nimerit din nou în această familie. Între timp mama a murit”, povestește Ion.

 

 

Pentru un copil familia înseamnă cuib, căldură, dragoste, spune adolescentul, încrezător într-un viitor frumos și plin de afecțiune. Noua lui familie l-a ajutat să-și descopere talentul. „Pe Ion l-am învățat să meargă cu mașina. Dacă durerea lui e ca și a mea, nu am avut cum să-l resping și să nu-l accept. Nu a fost ușor să-l apropiem de noi. Trebuie multă muncă”, spune Veniamin Ipati.

 

 

În 2016, în viața familiei Ipati au apărut Olesea și Andrușa, care, după un an au fost înfiați de o altă familie. Despărțirea a fost atât de dureroasă, încât cei doi soți au decis să-și umple casă cu alte zâmbete de copii. Așa i-au cunoscut pe Cristina și Artiom. Ea - o copilă cu mult caracter, el - un băiat cu suflet mare. Cristina a stat cu ei un an, după care s-a reîntors în propria familie. La Artiom cei doi soți n-o să renunțe niciodată.

 

 

Artiom: „Am început viața dintr-un alt capăt”

 

„În februarie a împlinit 18 ani și e al nostru. Imediat cum l-am văzut, am știut că o să fie al nostru. El s-a atașat din primele zile de noi. La început îmi spunea să-l iert că nu îmi poate zice mamă pentru că nu a mai numit așa pe nimeni, niciodată. Ulterior îmi spunea „tanti Mama”, spune Elena Iuldașeva.

 

Băiatul nu a mai trăit într-o familie până acum. Și-a petrecut copilăria la școala-internat pentru copii orbi și slab văzători din Bălți. Împărțea aceeași cameră cu alți 7 tineri de vârsta sa. Băiatul, diagnosticat cu retard mental, risca să-și piardă vederea.

 

 

„Sunt primii mei părinți. Primii, primii. Îmi doream foarte mult o familie. Parcă s-a schimba totul în viața mea. Am început-o dintr-un alt capăt. Nu îmi amintesc de familia mea. Știu doar că pe mama o cheamă Lilia, iar pe tata - Sergiu. Am o soră, Galina. Locuiește în Odesa. A născut un băiețel. Păstrez legătura cu ea. A fost operată recent, dă Doamne să fie totul bine”, ne povestește Artiom.

 

 

De 5 luni viața familiei din Puhăceni a prins şi mai multă culoare. Zâmbetele lui Laurențiu, un copil de șase ani cu sindromul Down, aduc multă lumină și speranță. Chiar dacă încă micuțul nu poate vorbi, își împărtășește dragostea prin mângâieri și priviri pline de dragoste.

 

 

„Inițial mă gândeam că ne va fi foarte greu cu Laurențiu. Dar când l-am văzut și ne-a zâmbit, am știut că totul o să fie bine”, spune tatăl copiilor.

 

 

„Când am stat cu el în spital, în secția de reanimare, am plâns mult. Am crezut că o să mor eu înaintea lui. Chiar m-am speriat tare. El a suferit multe intervenții până acum”, spune Elena Iuldașeva.

 

 

Elena și Veniamin muncesc cât pot de mult doar ca să le asigure copiilor strictul necesar. Câteodată, recunosc, că-și depășesc limitele, doar ca să-i vadă fericiți. Așa a fost și atunci când tatăl a decis să-i cumpere lui Artiom șapte torturi de ziua sa, pentru toate aniversările pe care le-a ratat până acum.

 

 

„În acest an, de ziua mea, tata mi-a cumpărat șapte torturi. I-am zis că eu niciodată nu am suflat în lumânări la aniversări și că până acum n-am primit niciun cadou. La școala-internat din Bălți doar ne spuneau la mulți ani și ne trăgeau de urechi. Și atât”, menționează Artiom.

 

„A fost zi de naștere specială, cu mulți oaspeți. Artiom a fost tare bucuros. Am chemat și vecinii să guste din toate cele șapte deserturi”, ne povestește zâmbind Veneamin Ipati.

 

 

Copiii spun că li s-a îndeplinit cel mai mare vis, acela de a avea o familie, iar mângâierea unui părinte poate alina orice durere și readuce speranța - suficient pentru o viață liniștită și fericită de copil, indiferent de vârsta pe care o are.

 

 

„Eu am avut un singur vis - să am părinți și visul meu s-a îndeplinit. Toți copiii de la școală aveau părinți, dar eu nu aveam. Pentru mine e suficient. Dacă am o problemă mă duc și-i spun mamei. Ea mă îmbrățișează și totul devine atât de ușor”, spune Artiom.

 

 

Foto: Dinu Bubulici